Forumul canalului #constanta

AQUA_MARIS · Trimis: 16/06/2008 15:19 Titlul subiectului: Feluri de singuratate.....

Izolarea bine înţeleasă

Cu privirea pierdută în gol, se exprimă singurătatea care îl apasă pe om din trei puncte de vedere diferite, care chiar dacă se interrelaţionează între ele, putem să le vedem aspectele esenţiale ce le caracterizează, şi astea sunt: singurătatea fizică, psihică şi spirituală.
De-a lungul vieţii unei persoane aceste modele de singurătate apar în mod spontan sau se exteriorizează în funcţie de circumstanţele şi posibilităţile proprii.

Singurătatea Fizică

Când ne referim la singurătatea fizică, ne vedem singuri în faţa lumii. Singuri în casa noastră. Singuri pe stradă. Singuri la cinematograf, la teatru, în bar etc. Singuri în activitatea noastră zilnică. Singuri, excluzând altă companie decât vorbăria interioară. Această singurătate realizează uscăciune în gât, căci nu există comunicare verbală cu alte persoane.
Această singurătate este refuzată de aproape toţi întrucât compune un monstru iraţional în interiorul nostru, căci rămânem lipsit de probabilitatea de a altera idei, păreri, comentarii, gesturi. Şi toate acestea oricât de absurde ar fi, se proiectează supradimensionat şi distorsionat. Tăria de sacrificiu scade şi rămânem reduşi la noi înşine, ceea ce de fapt nu este altceva decât egoism disimulat.
Din leagăn până în mormânt unele persoane urmăresc singurătatea precum propria lor umbră fără a ajunge să o obţină iar altele sunt urmărite de ea ca şi cum de asemenea ar fi vorba de propria lor umbră, minus a putea scăpa de un destin atât de solitar.
Singurătatea fizică, vorbind în termeni generali, la începutul existenţei de abia dacă este simţită, dar pe mărime ce anii trec lăsând urme în existenţa noastră şi secătuindu-ne de vitalitatea care se află în ei, aceasta se depune în goluri de ore moarte. Aşa cum momentul lasă riduri pe dermă noastră tot astfel singurătatea lasă urme în interior.
Cu privirea pierdută şi obosită, chinuiţi de dificultăți existenţiale, oamenii în vârstă suferă descărcarea dorinţelor sociale şi familiale, dorinţe care au fost dobândite în anii lor tineri, iar aceasta a pricinuit, cel puţin, o pierdere de orizonturi sau o dezorientare în viaţa trepidantă care continuă să se desfăşoare în jurul lor. Au rămas lipsiţi de treburile lor şi simt singurătatea, poate pentru prima dată în mulţi ani, ca o erupţie crescândă în vieţile lor.
Prietenii, care de fapt nu erau decât participanţi la circumstanţe, continuă în direcţii diferite, şi, neproducându-se trăirea zilnică, comentariile obişnuite de ultimă oră, se produc umbre stranii care îi îndepărtează de fiecare dată mai mult pe cei care au împărţit, de exemplu, biroul, mâncarea, luptele sociale, în fine, trăirile zilnice dar nu lucruri înrădăcinate în Suflet.
Singurătatea fizică este şi a fost o constantă în lupta cu viaţa noastră, cu scopul de a menţine o lume de relaţii plină şi de a nu pierde lupta ce ne-ar arunca în pragul incertitudinii, unde îşi dau întâlnire cele două lumi în care trăim: în una ne aflăm mereu, în cealată din când în când. Cea din totdeauna, cea inte-rioară, este cea adevărată; cealaltă, exterioară, este trecătoare.
Fără îndoială, în general, noi o recunoaştem doar pe cea din urmă şi prin urmare căutăm apropierea, contactul, pentru a ne ascunde de prima, care este mereu în întuneric, rece şi dezolantă.
Pentru aceasta, cum ştim, încercăm să umplem orele de singurătate cu cinematograful, televizorul, discoteca, barurile, reuniunile etc. etc.
Orele în care nu ne reuşeşte nimic ni se par eterne, minutele se prelungesc şi practic nu se mai termină.
Această singurătate este cea care ne agață şi ne devorează dacă nu suntem dispuşi să sacrificăm propria lamentare şi egocentrismul nostru, pentru a ne situa într-o atitudine umilă şi înţeleaptă în centrul Radiaţiei de Viaţă care este Fiinţa, ce palpită ca generator existenţial în adâncul esenţial al fiecărei persoane.
Acolo, singurătatea este folosită pentru a ne îmbogăţi şi alimenta din ceea ce Marea Artă a Naturii a pus în fiecare inimă omenească, pentru ca, cufundându-ne în Liniştea Interioară, să devenim atleţi ai singurătăţii".

Singurătatea Psihică

Singurătatea Psihică sau Sufletească este aceea care ne lasă goi pe dinăuntru, scutit de nici un chef de viaţă.
Ca nişte învelişuri în care se îşi fac cuibul doar date şi evenimente din trecut, parcurgem prezentul fără a preţui nimic, fie fizic, fie transcendental. Ideile noastre deja nu mai vin în mod spontan cum o făceau altădată şi doar cele ale altora sună şi răsună în interiorul nostru, stabilindu-se o confuzie atât de mare ca şi în povestea Turnului lui Babel, cu mii de limbi şi interese.
Pentru această singurătate nu trebuie să avem o anumită vârstă, deşi la o vârstă avansată persoana este mai înclinată spre ea, cuprinzând o activitate fizică mai relaxată. Cu toate acestea, oricare ar fi vârsta, pentru a digera această singurătate trebuie să transformăm golul existenţial în năzuinţe de înnoire; viaţa este o continuă mişcare, o continuă transformare, iar noi trebuie să ne asumăm acest fapt, adaptându-ne cu cea mai mare plăcere şi umilinţă la continua schimbare pe care o suferă corpul nostru din punct de vedere biologic şi psihologic. Atunci, ca prin magie, energii noi vor străbate organismele noastre împietrite pentru a da speranţă şi viaţă la tot ceea ce facem, căci iniţiativa ne reînnoieşte cu fiecare încercare. Sau altfel spus, parafrazându-l pe Lev Tolstoi: "Secretul fericirii nu este a face întotdeauna ceea ne place, ci a ne place întotdeauna ceea ce se face".

Singurătatea Spirituală

Singurătatea Spirituală este mai dificil de determinat, căci mai întâi trebuie să luăm atingere cu Spiritul ce sălăşluieşte în noi pentru a simţi absenţa sa.
Trăim în plină Eră Materială, unde toate orele noastre sunt umplute de materie sau de idei-materie (dorinţe, ambiţii etc.) neglijând această parte din noi care aşteaptă, retrasă în interior, un minimum de atenţie şi de grijă. Această parte este puternică, pentru că atunci când avem nevoie de ea, ne asistă şi ne întăreşte; este înţeleaptă, căci atunci când cerem Înţelepciune ea ne instruieşte; este exactă în ciuda inconstanţei noastre în a o căuta.
Pentru cel ce s-a ştiut posesor al unei Esenţe Spirituale, această singurătate este cea mai teribilă şi mai dificil de depăşit dintre cele trei, chiar dacă nu ignorăm că întreaga Înţelepciune este făcută din singurătate şi e plină de singurătate.
În absenţa unor valori atât de transcendentale şi gratuite cum ar fi Viaţa, Iubirea, Lumina, atunci cunoaştem adevărata lor dimensiune şi valoare, şi strigăm ulterior ele, privat de a ne da seama că aceste valori îşi au fixate rădăcinile în lucrurile cotidiene şi simple ale vieţii, însă ataşamentul nostru egoist faţă de acestea ne împiedică să le vedem proiecţia lor transcendentală, la fel cum cel care se află în pădure nu-i poate vedea conturul.
Singurătăţile, oricare ne afectează, sunt necesare în existenţa noastră, o dată ce acestea pot ajunge să fie generatoare de Lumină, Viaţă şi Libertate Interioară, trebuind să le acumulăm în măsura în care putem şi să le absorbim fără a ajunge la saturaţie, căci o dată ajunşi în acest punct, singurătatea cea mai perfectă va fi simţită ca cea mai sordidă şi aspră tovarăşă, ajungând să dea naştere la decădere şi frustrări, iar viaţa nostră va fi umplută de activităţile ce ne înrobesc.

DACĂ NU EXISTĂ SINGURĂTATE NU EXISTĂ CREŞTERE.

ÎN SINGURĂTATEA CEA MAI NELINIŞTITOARE SĂMÂNŢA RĂSARE DIN PĂMÂNT ŞI CREŞTE SPRE LUMINA SOARELUI.
Andrés López, Spania

"Orice muncă pe care cineva o face asupra lui însuşi cu scopul de a obţine o dezvoltare animică şi spirituală, se relaţionează întotdeauna cu izolarea (foarte bine înţeleasă), căci sub influenţa vieţii, aşa cum o trăim mereu, nu este posibil să dezvoltăm alt lucru decât personalitatea."
Samael Aun Weor
_________________
„Permite Soarelui să strălucească mult timp deasupra ta,
Toată dragostea să te-nconjoare,
Şi Lumina pură din interiorul tău,
Să te călăuzească pe Cale.” (Irish Blessing)
,,Am primit Scantei ca sa vad ce sunt artificiile..." (AQUA_MARIS)